„Eu îmi respect cuvântul, de ce tu nu o faci?” „Eu muncesc fără să mă plâng, de ce tu ai nevoie de pauză?” Aceste două întrebări pot fi exprimate cu aceeași indignare, chiar dacă una se referă la respectarea promisiunilor, iar cealaltă poate solicita ca cineva să se conformeze standardelor noastre.
Discuțiile despre așteptările din relații și semnificațiile gesturilor celorlalți sunt frecvente. Voi continua această temă cu o presupunere care ne însoțește în multe interacțiuni: atunci când un lucru mi se pare firesc, corect sau important, am tendința să cred că și celălalt ar trebui să-l perceapă la fel.
De multe ori, presupun că gândești ca mine, iar în alte situații, consider că ar trebui să o faci. Dacă eu îți ofer sinceritate și încredere, mă aștept ca tu să-mi răspunzi în același mod. Atunci când constat că lucrurile nu stau așa, pot simți dezamăgire, dar pot ajunge și la concluzia că diferențele dintre noi reflectă ceva negativ despre tine sau despre intențiile tale față de mine.
Când felul meu de a fi devine regulă
Fiecare dintre noi pornește de la ceea ce a învățat. În familie și din experiențele personale, descoperim cum se manifestă afecțiunea, ce înseamnă responsabilitatea, în cine putem avea încredere și ce trebuie să facem pentru a fi acceptați. Unele concluzii le formulăm conștient, altele devin obiceiuri atât de bine înrădăcinate încât nu le mai contestăm.
Din perspectiva psihologiei adleriene, logica privată reprezintă convingerile și interpretările care ne ghidează în viață, modul în care percepem oamenii și condițiile în care credem că ne putem integra în societate. Aceasta are o anumită coerență în trecutul nostru, dar nu înseamnă că este valabilă pentru toată lumea.
Dacă am învățat că un om serios își finalizează toate sarcinile, pot privi cu suspiciune un coleg care pleacă la timp. Dacă apropierea înseamnă pentru mine comunicarea deschisă, nevoia ta de intimitate poate părea că ascunzi ceva. Dacă pentru mine prudența este esențială, riscurile tale pot părea inconștiență.
Transformarea se produce treptat: „eu așa fac” devine „așa se face”, iar apoi „un om responsabil ar acționa la fel”. Stilul meu de viață capătă autoritatea unei reguli generale, iar tu trebuie să justifici de ce te abati de la ea.
Pot avea valori bune și totuși să mă înșel?!
Aici este important să facem o distincție. Oamenii care se consideră repere pot fi corecți, muncitori, organizați și atenți la ceilalți, având impresia că cei din jur vor acționa la fel.
Dacă eu îmi respect angajamentele, pot să mă bazez prea ușor pe promisiunile tale, fără să verific dacă ești de încredere. Descoperind că m-ai dezamăgit, nu înseamnă că am cerut prea mult. Poate că am avut încredere bazându-mă pe mine, dar comportamentul tău rămâne responsabilitatea ta.
În același timp, o valoare bună nu justifică automat orice judecată formulată în numele ei. Pot aprecia munca și să mă aștept ca toți să lucreze la fel ca mine, să rămână peste program sau să-și organizeze viața în jurul muncii. Colegul care pleacă la timp ar putea să-și fi îndeplinit îndatoririle, în timp ce eu interpretez plecarea ca o lipsă de implicare. Valoarea pe care o atribui eu nu coincide întotdeauna cu realitatea.
De la diferență la amenințare
Uneori mă întreb de ce anumite alegeri ale altora ne deranjează atât de mult, chiar dacă nu ne afectează direct. Cineva decide să schimbe profesia, refuză o obligație socială sau își permite să se odihnească fără vinovăție, iar noi simțim nevoia să le demonstrăm că greșesc.
Alternativa lor poate pune sub semnul întrebării o regulă după care ne-am condus viața. Dacă am crezut că trebuie să ne sacrificăm continuu pentru a fi iubiți, cineva care stabilește limite și rămâne iubit poate genera întrebări incomode. Pot deveni curios, dar pot și să-l consider egoist, păstrând astfel explicația alegerilor mele.
Diferențele pot provoca neliniște deoarece nu știm la ce să ne așteptăm. Este mai simplu să anticipăm reacțiile cuiva care ne seamănă, iar ceea ce nu înțelegem poate părea riscant. Acest sentiment devine mai intens când sunt implicate valori sau credințe fundamentale pentru identitatea noastră: dezacordul tău poate fi perceput ca o contestare a cine sunt.
În relațiile apropiate, dacă pentru mine iubirea înseamnă acord, o opinie diferită poate părea o dovadă că nu mai există dragoste. Dacă respectul înseamnă să nu fiu contrazis, obiecția ta poate fi interpretată ca o ofensă. Încep să văd autonomia ta ca un atac personal.
Să te cunosc și când nu îmi semeni
Adesea spunem că încercăm să ne punem în locul celuilalt. Totuși, uneori ne imaginăm doar cum ne-am comporta noi în situația lui, aplicând propriile sensibilități și explicații, și apoi ne mirăm de reacțiile lor diferite.
Eu aș cere ajutor, tu te-ai retrage, eu aș simți furie, tu ai simți rușine, eu aș trăi schimbarea ca pe o eliberare, pentru tine ea ar putea însemna pierderea unui reper. Ca să te înțeleg, trebuie să aflu cum se simtești tu și să permit ca aceste informații să influențeze imaginea pe care mi-am format-o.
Sentimentul de comunitate, esențial în gândirea adleriană, ne îndreaptă spre interesul pentru ceilalți, apartenență și colaborare. În viața de zi cu zi, aceasta implică recunoașterea locului celuilalt, chiar și atunci când perspectiva lui nu coincide cu a mea, și interesul pentru experiențele și binele lui, alături de propriile nevoi.
La locul de muncă, de exemplu, putem stabili ce avem de făcut, cine este responsabil și ce înseamnă o sarcină bine realizată. Astfel, avem criterii comune, fără a cere tuturor același ritm sau aceleași obiceiuri. Într-o relație de cuplu, putem discuta despre cum ar trebui să ne arătăm grija reciprocă, în loc să așteptăm ca celălalt să ghicească.
Această deschidere necesită curaj. Pot descoperi că am judecat prea repede sau că regulile mele au limitări, dar pot observa și că există o nepotrivire reală. Cunoașterea nu garantează acordul, dar ne ajută să vedem mai clar ce putem construi împreună.
Ce aștept, de fapt, de la tine?
Voi reține două aspecte importante de exersat. Primul este să observ momentul în care propriile mele repere devin verdicturi: când afirm că un om corect sau iubitor ar acționa într-un anumit fel, discut despre o responsabilitate, un acord sau despre modul meu obișnuit de a proceda?
Al doilea este să verific presupunerile și să îmi exprim așteptările esențiale. Pot comunica ce este important pentru mine, pot întreba cum percepi tu lucrurile și pot solicita respectarea unei promisiuni. Din aceste conversații pot apărea acorduri, limite sau constatarea că dorințele noastre sunt incompatibile.
Nu este un proces simplu și nu reușim de fiecare dată. Atunci când suntem obosiți, speriați sau răniți, explicațiile familiale se impun rapid. Totuși, putem reveni asupra concluziilor, putem întreba chiar și după ce am judecat și putem recunoaște că ne lipsesc informații.
Pot fi corect în privința unei valori și totuși să mă înșel în privința persoanei din fața mea. Atunci când cineva acționează diferit, poate că ar trebui să mă întreb: cât din el cunosc cu adevărat și cât din mine presupun că voi găsi în el?
Sursa articol: https://spotmedia.ro/stiri/opinii-si-analize/de-ce-ar-trebui-sa-faci-ca-mine
Sursa foto: Inquam Photos
